In toata agitatia viata cu care ne obisnuim de mici, mi se intampla sa ma retrag seara in intimitatea casei mele si sa ma intreb: care este scopul vietii mele pe Pamant? De ce sunt aici?

Aseara a fost cel mai recent moment de introspectie, in timpul unei meditatii. In loc sa-mi alung gandurile, mi le-am privit precum un martor obiectiv. Si mi-am amintit de Mama. In sinceritatea acelui moment, am inceput sa simt un dor sfasietor si sa plang, sa las lacrimile sa curga.

In mod normal, ma gandesc la ea cu zambet, am amintiri minunate cu ea si inteleg de ce a plecat de aici. Dar aseara imi era dor sa o strang in brate si sa o miros. Mereu mirosea a prajituri. A fost o mama minunata pentru mine.

Si de la acest dor gandurile au mers pe calea intrebarii esentiale: Care este scopul vietii mele?

Inca nu l-am aflat.

Insa am aflat de vreo 2 ani ca viata este un amalgam de emotii. Ca viata este grea si frumoasa in acelasi timp. Ca momentele cele mai grele din viata noastra ne ajuta sa crestem, sa devenim mai buni, sa ajungem tot mai aproape de Dumnezeu.

Suferinta si tristetea sunt trairi inevitabile la care ne „abonam” de cand venim pe aceasta lume. Ele ne readuc pe drumul spiritual, de care uitam de cele mai multe ori. Ele ne obliga sa ne gandim la scopul vietii noastre, la sufletul nostru, la transformarea in fiinte mai bune.

In cei aproape 2 ani de cand Mama nu mai este printre noi, am avut unele din cele mai fericite perioade din viata mea. Iubesc mai mult. Sunt mai atenta la suflet decat oricand altcandva. Si de fiecare data cand simt dorul de ea, incep sa imi analizez starile, sa ma chestionez, sa plang si sa ma linistesc. Sunt momente speciale pentru mine.

Realizez ca moartea ei a fost atat o tragedie cat si o renastere pentru mine. Realizez ca dupa plecarea ei am inceput sa-mi caut scopul pe Pamant, un proces ce va dura atat timp cat voi fi aici.